Toamnele mele în Italia: O călătorie fără sfârșit

Toamnele mele în Italia. Sunt opt la număr. Și nici nu m-aș fi gândit până mai ieri, când Jessica și-a sărbătorit ziua de naștere.

Am împlinit  opt ani de când am ajuns în Italia, de unde nu am mai plecat. Era o călătorie temporară, cum, de altfel, pentru oricare emigrant: “câteva luni, apoi mă întorc acasă”, mi-am zis pe atunci. Toți pornim la drum cu acest gând. Apoi lunile s-au transformat în ani, iar anii s-au înmulțit și străzile de întoarcere s-au blocat tot mai mult.

Îmi amintesc și azi cum am ajuns în Italia pe 6 octombrie 2010. Nu e o poveste dramatică precum a îngrijitoarelor clandestine. Am venit cu acte în regulă și de bunăvoie, iar aici mă așteptau ai mei. La doar două săptămâni după ce am ajuns în Italia se năștea Jessica. Nici prin gând nu îmi trecea să rămân mai mult de o lună-două, atât cât să mă pun pe picioare după naștere fetiței, să mă obișnuiesc cu rolul de mămică și să învăț lucurile esențiale.  Apoi planurile s-au schimbat.

Când m-am despărțit de taică-su ea avea doar 6 luni, iar eu nu mai aveam nici un motiv să mă întorc în țară. M-aș fi întors în România, dar parcă nici acolo nu mă mai atrăgea nimic. Așa că am decis să mai rămân pe aici, până mă decid ce fac și încotro mă duc.

Și parcă avem suficient timp, apoi mi-am dat seamă că timpul se scurge prea repede: copii cresc, iar odată cu ei cresc responsabilitățile și nasc remușcările. Începi să te gândești că deja e prea târziu să te întorci în țară, pentru că copilul a crescut aici, vorbește limba italiană, are deja bazele unui stil de viață diferit de ceea ce va întâlni acolo. Atunci începi să cultivi resemnarea. Așa am început să îmi iau gândul de la vreo posibilitate de a mă întoarce în țară.

Viața în Italia: Am cunoscut de toate, dar nicio prietenie adevărată…

Foarte mulți prieteni mă întreabă când mă întorc acasă, iar eu mă abțin să dau un răspuns concret, pentru că am învățat “niciodată să nu mai zici niciodată”. Nu putem ști  cum se întoarce roata vieții și circumstanțele te duc exact acolo unde ai crezut că nu te vor duce. Dar la moment, sunt sigură,  nu mai am de ce mă întoarce în Moldova, dar nici în România, cu toate că o parte din sufletul meu a rămas acolo. De foarte multe ori gândul îmi zboară la prietenii adevărați și oamenii deosebiți pe care i-am cunoscut până să plec și pe care i-am  lasat în urmă. 

În tot acest timp de când locuiesc în Italia, vă spun sincer, nu am reușit să leg o prietenie adevărată, să cunosc o prietenă din alea cu care poți împărtăși binele și răul, cu care să râzi și să plângi, fără să te simți străină. Străinătatea nu înseamnă locul sau casa în care trăiești, ci înseamnă singurătate. A fi străin este egal cu a fi singur. Poate vă întrebați cum e posibil să fii singur, când în jurul nostru zilnic roiesc mii de oameni? Aveți perfectă dreptate. Doar că…

Învață să fii fericit/ă în fiecare zi

De la o anumită vreme am realizat că oamenii  au tendința de a rămâne pe cont propriu și dacă nu ai prieteni din copilărie sau nu ai situațiile potrivite pentru a cunoaște oamenii noi (de obicei prieteniile de lungă durată  se formează în timpul universității sau la locul de muncă, prin vecini și prietenii prietenilor etc), ceea ce îți lipsește când ajungi într-o țară străină. Cu mici excepții, desigur. Majoritatea celor care am ales străinătatea, am lăsat prieteniile acasă. Te simți singură pentru că nu ai pe nimeni cu care să împărtășești gândurile și viziunile. 

Mentalitatea și stilul de viață al italienilor nu sunt acceptate ușor…

Ai vrea să îți faci prieteni noi, dar la început un impediment este că nu cunoști limba. Când ajungi să vorbești limba sau întâlnești pe cineva care îți vorbește limba ta, descoperi că nu aveți despre ce vorbi. Pentru a lega prietenii de lungă durată avem nevoie de lucruri în comun, de aspirații și viziuni comune. Sau în foarte multe cazuri observi rasism, invidie și gelozie.  În Italia am văzut și am întâlnit de toate, dar nici un prietenă adevărată.

Despre viața în Italia s-au scris multe vrute și nevrute, multe adevărate și multe exagerate. Fiecare emigrant în Italia are câte o poveste cu experiențele ce le-a trăit:  sunt cei care au reușit să se realizeze pornind de la zero și cei care chiar după 10-15 ani trăiți în Italia încă mai întâmpină dificultăți și așteaptă ziua în care să se întoarcă acasă. Apoi sunt cei care s-au întors acasă și cei care și-au construit aici o nouă casă.

Italia  este o țară frumoasă, dar mentalitatea și stilul de viață al italienilor nu sunt acceptate foarte ușor de către străini. Cu toate acestea, dacă decizi să rămâi în această țară, trebuie  să înveți să îi cunoști cultura, să o înțelegi  și să o accepți măcar pe jumătate, căci cealaltă jumatate va fi mereu acolo, undeva, rămasă “acasă”.  Sunteți de acord?

De câți ani vă aflați în Italia? Cum v-ați integrat în această țară? Ce vă place și ce nu vă place la italieni?

Comments

comments

Total
3
Shares

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*
*